Treceți la conținutul principal

Surorile despărțite de gratii: Annie și Nora au petrecut 11 ani în închisorile comuniste


Annie Samuelli era născută în 1910, iar sora ei, Nora, pe 9 iulie 1914, ambele în România. Cele două surori au fost arestate în noaptea de 25 iulie 1949. După aproape un an, pe 28 aprilie 1950, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat-o pe Annie la 20 ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare, infracţiunea fiind spionaj în favoarea Angliei şi Americii, iar pe Nora la 15 ani de închisoare pentru același delict.
În procesul "bibliotecilor americană şi engleză" au mai fost condamnați Constantin Mugur, contabil la Oficiul de presă şi informaţii al Marii Britanii din Bucureşti, la muncă silnică pe viaţă, prințesa Eleonnora Bunea-Wied, secretara lui Mugur, la 15 ani de muncă silnică, dar ea nu a supravieţuit detenţiei, murind pe 29 septembrie 1956 în închisoarea de la Miercurea Ciuc și Liviu Popescu Nasta, corespondent al "New York Times" la Bucureşti, condamnat la 20 ani muncă silnică. Și el a murit, grav bolnav, la închisoarea-spital Văcăreşti, pe 6 decembrie 1956.
Surorile Samuelli, ambele licențiate în Drept, lucrau la instituții considerate ostile statului comunist. Annie era angajată ca secretara a şefului Oficiului de presă şi informaţii al Marii Britanii din Bucureşti, iar cea mică, Nora, era secretara şefului Oficiului de presă şi informaţii al Statelor Unite în România.
În 1961, după 11 ani și 340 de zile de detenție executați în mai multe închisori de femei - Mislea, Miercurea-Ciuc, Jilava, Timișoara, cele două femei au fost eliberate și răscumpărate, fiecare cu suma de 6000 de dolari, de o rudă aflată în Occident.
Ambele au ajuns inițial la Paris, îmbrăcate exact așa cum ieșiseră pe poarta închisorii, fără niciun fel de bagaj sau ban în buzunar, și au stat câteva luni în Franța, apoi au emigrat în Statele Unite. Naționalitatea lor era română, dar statul comunist le retrăsese cetățenia, așa că au fost considerate apatride.
Annie a primit, din partea guvernului britanic, după o perioadă de trei luni, cetăţenie britanică şi o pensie pentru "servicii aduse Coroanei". Tot ea este cea care și-a adunat amintirile într-un volum publicat în 1997 în America, Women behind bars in Romania (cartea a fost tradusă în 2001 și în România) în care povestește că primul lucru pe care îl învățau femeile în temnițele comuniste era alfabetul Morse pentru că, povestea ea, dacă nu puteai comunica, nu rezistai. În amintirile adunate în volum, Annie spune că femeile posteau vinerea, sărbătoreau Crăciunul și Paștele, își imaginau spovedaniile în fața duhovnicului sau mărturisirile în fața rabinului.
Sora cea mică, Nora, a avut parte de un tratament complet diferit din partea fostului angajator, Oficiul de presă și informații al Statelor Unite. Există documentele oficiale care demonstrează că Nora a primit cetățenie americană de-abia după trei ani de la eliberarea din România comunistă, adică în 1964, și că a trimis, prin avocați, nenumărate memorii către guvernul SUA pentru a primi o indemnizație care să o ajute să supraviețuiască, mai ales pentru că, din cauza suferințelor pe care cele două surori le înduraseră în cei 11 ani trăiți în pușcăriile comuniste, ambele își pierduseră capacitatea de muncă.
Nora Samuelli a murit în decembrie 1986 la Washington, la vârsta de 72 de ani, iar Annie a supraviețuit până în 2003.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Destinul Marchizei de Pompadour

Jeanne Antoinette Posson, devenită mai târzu marchiză de Pompadour, l-a întâlnit pe Ludovic al XV-lea în februarie 1745, la un bal mascat dat în onoarea căsătoriei Delfinului si a fost cea mai cunoscută amantă a regelui Frantei. Era o femeie extrem de frumoasă, conform gustului epocii, primise o ed ucație aleasă, era cultă, inteligentă și il iubea pe rege. Avea însă un defect major: nu avea niciun rang nobiliar. Regele, pentru a-i permite să să prezinte la Curte și pentru a deveni doamnă de onoare a reginei, i-a oferit titlul de marchiză. Ludovic a fost obligat să procedeze astfel, mai ales dupa ce s-au înmulțit cârcotelile la adresa tinerei Jeanne Antoinette căreia i se spunea poissonnades (un cuvânt asemănător cu "tocană de pește"). În ciuda criticilor persistente referitoare la condiția ei socială și intelectuală, madame de Pompadour a avut o mare influență asupra artelor în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. Trebuie spus că, la prima ei căsătorie, a primit ca dar de nu

Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.” În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizat la sp

Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Olimpia Georgeta, fetița răpită de tatăl său, așezământ creat și finanțat de familia Cantacuzino pentru alinarea suferințelor orfanilor

În 1897 a luat ființă Societatea de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina care avea să se îngrijească de înființarea un institut pentru creșterea copiilor  sărmani nou născuți. Fondat din inițiativă privată, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite, devenite mame, pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul de a-i înstrăina, singura condiție pusă acestora fiind să alăpteze și un nou născut orfan. Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pa vilioane. Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea uni