Noaptea abdicării lui Alexandru Ioan Cuza

Regimul instituit de Alexandru Ioan Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care s-au aliat cu conservatorii, iar poziția domnitorului a devenit fragilă.

Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile, atrăgând de partea lor o grupare a armatei din care făceau parte colonelul C. Haralambie, și maiorul Dimitrie Lecca și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866.

În seara respectivă, acesta a cinat împreună cu soția sa, Elena Cuza. Spre miezul noptii, a apărut amanta, frumoasa Maria Obrenovici, însoțită de grecul Sachelaridis, un cartofor înrăit, care l-a provocat pe Cuza la un joc de whist până noaptea târziu.

Elena Maria Catargiu Obrenovici, născută în 1835 la Iași, era fiica unui boier antiunionist care trecuse deja prin două mariaje. Frumoasa tânără fusese căsătorită prima dată cu un general sârb, cu care a avut un fiu, Rudi, apoi cu prințul Milos Obrenovici, cu care a avut un alt fiu, care avea să devină regele Milan al Serbiei. Divorțată pentru a doua oară, Maria l-a cunoscut pe Cuza pe 12 martie 1862, iar domnitorul s-a îndrăgostit nebunește de tânăra de 27 de ani, i-a oferit rochii și bijuterii și i-a cumpărat o casă pe Strada Biserica Amzei, în apropiere de Palatul Domnesc.

Elena Cuza

În noaptea de 10 spre 11 februarie, după ora 2, Maria Obrenovici și Cuza s-au retras în dormitorul de la Palatul Domnesc. În zori, în camera lor au intrat militarii. Unul dintre ei i-ar fi pus revolverul la tâmplă si l-a trezit astfel din somn pe domnitor. Acesta avea pistoalele pe noptieră, dar nu a mai ajuns la ele. Un alt militar și-a fi scos mantaua și a acoperit-o pe amantă, apoi a evacuat-o din palat.

Pe actul semnat de Cuza în acea dimineață scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“.

Două zile mai târziu, Cuza, împreună cu soția și cei doi fii (Alexandru și Dimitrie) pe care îi avea cu Maria Obrenovici, dar fuseseră înfiați de Elena Doamna, a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

Maria Obrenovici

La București a fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului i-a revenit lui Ion Ghica, iar pe 11 februarie 1866, Locotenența Domnească l-a proclamat domnitor al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Prințul Filip, care era înrudit cu Burbonii, a refuzat propunerea prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumaydar.

A urmat, între 14 și 20 aprilie 1866, plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. Provizoratul Locotenenței Domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, pe 10 mai 1866.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și-a petrecut-o restul vieții în exil, locuind la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit, deși domnitorul Carol I a transmis cererile sale Consiliului de Miniștri, dar acesta din urmă a refuzat să-i acorde permis de intrare în țară.

Cuza a murit pe 15 mai 1873 la Heidelberg și a fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat 30.000 țărani, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Nici Maria Obrenovici nu a mai rămas mult timp la București după abdicarea domnitorului. Conform relatărilor medicului Carol Davilla, Maria ajunsese în Germania în 1873, fiind doamna de onoare a împărătesei Augusta, soția Kaiserului Wilhem I. "Principesa Obrenovici - scria Davilla - a avut amabilitatea să mă recunoască de departe și a străbătut mulțimea ca să-mi strângă mâna. Era splendidă..."

În iulie 1876, ajunsă la vârsta de 41 de ani, Maria Obrenovici a aflat că este bolnavă de cancer și s-a sinucis la Dresda. A fost initial înmormântată la biserica Sf. Spiridon din Iași, iar în 1908, a fost deshumată și mutată în cavoul familiei sale din Cimitirul „Eternitatea” din Iași.

Destinul Marchizei de Pompadour

Jeanne Antoinette Posson, devenită mai târzu marchiză de Pompadour, l-a întâlnit pe Ludovic al XV-lea în februarie 1745, la un bal mascat dat în onoarea căsătoriei Delfinului si a fost cea mai cunoscută amantă a regelui Frantei. Era o femeie extrem de frumoasă, conform gustului epocii, primise o ed ucație aleasă, era cultă, inteligentă și il iubea pe rege. Avea însă un defect major: nu avea niciun rang nobiliar. Regele, pentru a-i permite să să prezinte la Curte și pentru a deveni doamnă de onoare a reginei, i-a oferit titlul de marchiză. Ludovic a fost obligat să procedeze astfel, mai ales dupa ce s-au înmulțit cârcotelile la adresa tinerei Jeanne Antoinette căreia i se spunea poissonnades (un cuvânt asemănător cu "tocană de pește"). În ciuda criticilor persistente referitoare la condiția ei socială și intelectuală, madame de Pompadour a avut o mare influență asupra artelor în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. Trebuie spus că, la prima ei căsătorie, a primit ca dar de nu

Citiți mai multe

Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.” În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizat la sp

Citiți mai multe

Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Olimpia Georgeta, fetița răpită de tatăl său, așezământ creat și finanțat de familia Cantacuzino pentru alinarea suferințelor orfanilor

În 1897 a luat ființă Societatea de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina care avea să se îngrijească de înființarea un institut pentru creșterea copiilor sărmani nou născuți. Fondat din inițiativă privată, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite, devenite mame, pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul de a-i înstrăina, singura condiție pusă acestora fiind să alăpteze și un nou născut orfan. Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pa vilioane. Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea uni

Citiți mai multe

DOSARE SECRETE

Faceți căutări pe acest blog