La Belle Otero, curtezana care a uimit Bucurestiul

,,Olle, olle! per las trabucos de las trompettas de los torreros, Mademoiselle, vous êtes fichtrement jolie! Vlà Otero! En avant les lorgnettes! Le coup de rein final, eh! bien! Ça, c’est de l’art, tout bonnement!”

AMINTIRILE CELEBREI CURTEZANE

Otero păstrase de trecerea ei pe la noi o amintire mişcată.
„Oraşul e foarte pitoresc, scrie dânsa în „Amintirile” ei, cu nenumăratele sale biserici, uliţele sale strâmte, palatele sale, grădinile sale minunate. Cântecele şi dansurile mele plăcuseră publicului român şi reprezentaţiile erau primite cu favoare. Eram pe atunci ca beată de dans şi de muzică. Lăutarii şi ritmul lor mă fermecau. După spectacol eram în fiecare seară invitată la supeu: aduceam şi pe ghitariştii mei şi la sfârşitul serii dansam.

„Dansam nebuneşte, cu toată căldura, toată dragostea mea de viaţă, cu un fel de frenezie fericită şi sensuală. Cineva îmi spuse că semăn cu o bacantă posedată de un zeu. Un altul, după ce dansasem un fandango, se apropiă de mine şi îmi zise grav: „Pustnicul care mănâncă cât mai multe urzici, care bea cât mai multă apă, şi care posteşte mereu, nu vă va vedea dansând, domnişoară, fără să ofteze, să vă dorească, şi să-şi dea dracului castitatea şi sandalele”...

„Şi în seara aceea” – conchide Otero – „sandalele s’au şi dus dracului!”...

„Într’o seară, R. dădea un supeu în cinstea mea. Am dansat, pe urmă, cu atâta exaltare şi atâta pasiune încât fu prins şi dânsul şi, ca în Spania, îmi aruncă portofoliul, bijuteriile, tot ce avea pe dânsul.

Închipuindu-mi că eram într’un cabaret din Sevilla, dansam cu picioarele goale şi, deodată, deschisei uşa restaurantului şi ieşii în stradă, dansând mereu. R. făcu semn lăutarilor şi ghitariştilor mei să mă urmeze”.

„Ninsese, era ger şi, pe covorul alb care se întindea pe stradă, luna arunca licăriri fantomale. Şi cu picioarele goale şi tot dansând în zăpadă, mă dusei până la hotel, urmată de muzicanţi şi de prietenii mei, în cortej triumfal... Din nenorocire, fantasia asta m’a costat o congestie pulmonară care m’a ţintuit în pat şase săptămâni...”

LA BELLE OTERO S-A DEZBRACAT LA BUCURESTI

Mulţi ani mai târziu R. – care era Radu Văcărescu – îmi povestea noaptea aceea, adăugând că sburaseră nu numai sandalele, dar şi restul îmbrăcămintei Otere-i şi că era o privelişte neînchipuit de frumoasă s’o vezi dansând, cu lăutarii şi ghitariştii cerc în jurul ei, şi dânsa albă, pe zăpada albă, în lumina argintie a lunii.

CAPSA, CEL MAI COOL LOC DIN BUCURETI

În acele timpuri corifeii juneţii aurite, care erau şi stâlpii dela Capşa, – les „pschutt”, les „vlans”, les „bécarre” cum îi numea, Claymoor – erau Radu Văcărescu, Alexandru Florescu (Floflo), diplomat şi autor dramatic, Constantin (Tantin) Bălăceanu, Iancu Cretzeanu zis „Raţa”, Mihai Laptew Soutzo, „Cap de mort”, Popa Miclescu „le ténor chéri des dames”, Alexandru Ghica, poreclit Rapineau pentru îndeletnicirile lui picturale, Costică Izvoranu, elegantul Sacha Blaremberg şi în sfârşit Mişu Văcărescu, „Claymoor”, pe care l-am citat atât de des, cronicarul acestor timpuri şi acestor vieţi.
Pe atunci, pentru doamnele din societatea bucureşteană să nu fi citată de Claymoor în „Carnet du Highlife” din Indépendance Roumaine era o nenorocire, o jignire soră cu moartea mondenă.
De aceea, casa lui Claymoor era plină cu daruri felurite, de la doamnele doritoare de a nu fi niciodată uitate, sau trecute cu vederea.
sursa: Gheorghe Crutzescu, Podul Mogosoaiei