Bijuteriile Reginei Maria, ascunse intr-o vila la Moscova

Pe 14 (27) decembrie 1916, tezaurul Bancii Nationale a Romaniei a fost impachetat in 1738 casete si trimis in Rusia. Pe langa bonurile de tezaur, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, documente si bani, ce aveau valoarea de 314.580.456, 84 lei aur, oficialii romani au decis ca trebuie sa puna in conditii sigure si bijuteriile Reginri Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. Acestea din urma au fost depozitate in 2 casete.

Constantin Diamandy

Soarta bijuteriilor reginei a fost subiectul multor investigatii jurnalistice in perioada interbelica.  Poslednyie Novosti, ziarul emigrantilor rusi la Paris, face o relatare interesanta despre acest subiect in 1933.
Bijuteriile familiei regale au fost date in pastrare domnului Constantin Dimandy, pe atunci ministru plenipotentiar la Petrograd. In primavara anului 1918, dupa plecarea ambasadorilor si ministrilor straini din Rusia sovietica, Diamandy a dat obiectele pretioase in pastrare consulului american la Moscova. Acesta, la randul sau, inainte de a parasi Rusia, le-a predat consulului norvegian.
Consulatul norvegian ocupa, pe vremea aceea, o vila pe strada Charitonov nr. 15. La sfarsitul anului 1918, si personalul consulatului norvegian a fost nevoit sa paraseasca Rusia. Pentru a salva tezaurul ce i s-a incredintat, consulul a ascuns casetele intr-un zid al vilei, in cea mai mare taina si in speranta ca, mai tarziu, casetele cu bijuteriile reginei Maria vor putea sa fie scoase din ascunzisul secret si, evident, din Rusia devenita sovietica.
Un singur om din Moscova stia despre comoara din zidul vilei, un fost servitor al Consulatului, supus rus, care n-a putut sa plece cu restul personalului in Norvegia. Dupa ceva timp acest servitor a murit. Insa, inainte de a inchide ochii, a povestit unui cetatean german, un anume K., despre existenta comorii, indicandu-i exact locul din perete unde au fost zidite casetele.
In 1923, K., refugiat in Germania, a luat legatura cu Ambasada Sovietica din Berlin. Acest individ, K., secretarul Ambasadei Sovietice Iakubovici si al doilea secretar, Mirov, au incheiat un contract verbal in baza caruia i se garanta lui K., drept rasplata pentru denuntul lui, un anumit procent din valoarea tezaurului. Intelegere a fost confirmata in prezenta reprezentantului Bancii de Stat sovietice, Sergheev-Romm, trimis special in acest scop la Berlin. Se pare ca germanul K., nascut si crescut la Moscova, a recunoscut in persoana lui Sergheev-Romm pe un vechi coleg de liceu. Intre prieteni, afacerea s-a aranjat fara dificultati. Formalitatile au fost
rezolvate rapid, iar K. a plecat la Moscova. Aici a fost indreptat spre un oarecare Stein care s-a dat drept reprezentantul Ministerului de Finante sovietic.
Stein i-a confirmat intelegerea intervenita intre K. si Ambasada Sovietica din Berlin prin reprezentantii Iakubovici si Mirov pe de-o parte si banca, prin mandatarul ei, Sergheev-Romm.
Vila din strada Charitonov era, la acel moment, ocupata de Misiunea Cehoslovaca. Pentru acest motiv i s-a comunicat lui K., venit din Germania, ca nu poate incepe cautarea comorii, deoarece chestiunea e prea delicata si trebuie, pentru moment, sa renunte.
Intamplator sau nu, peste trei luni, functionarii Sovietelor au gasit tezaurul. In imobilul Misiunii Cehoslovace si-au facut aparitia cechistii, sub pretext ca sunt muncitori de la conductele de apa. Au aratat un ordin al Sovietelor din Moscova care dispunea repararea imediata a tevilor de la etaj, altfel imobilul ar fi fost amenintat sa se prabuseasca.
Tezaurul era zidit intr-un perete la primul etaj. In timpul reparatiilor, Misiunea Cehoslovaca s-a mutat la etajul al doilea. Peste cateva zile, in septembrie 1923, bijuteriile au fost descoperite si transportate in depozitul Sovietelor.
In 1928, K. afla, din intamplare, ca tezaurul a fost gasit si ca, practic, a fost tras pe sfoara. In consecinta, se adreseaza unui avocat berlinez, Bruno Marwitz, rugandu-l sa intenteze un proces Sovietelor.
Marwitz, inainte de a incepe actiunea, se adreseaza Ambasadei Sovietice din Berlin, pentru a i se confirma daca a existat o intelegere in acest sens intre K. si Ambasada. Iakubovici recunoaste, intr-o forma destul de imprudenta, ca, intr-adevar, a vorbit cu dl. K. despre tezaur si ca, dupa aceasta convorbire, K. a plecat la Moscova.

Iakubovici nu-si mai putea aminti insa despre niciun fel de obligatii formale fata de K. Procesul ameninta sa devina penibil pentru guvernul sovietic, mai ales ca era inevitabila interventia guvernului roman care, pana atunci, nu stia nimic despre soarta bijuteriilor reginei Maria. Pentru a scapa de un proces, Ambasada Sovietica din Berlin a intervenit pe langa ministerul de externe german care a facut demersurile necesare pe langa Ministerul de Justitie. Interventiile au avut succes, caci procesul s-a terminat fara niciun rezultat: citatiile n-au putut fi inmanate nici Bancii de Stat sovietice, nici agentului din Berlin al Ministerului de Finante rus, nici Ministerului de Finante din Moscova. Pretextand ca nu poate indeplini formalitatile, Ministerul de Externe german a refuzat sa trimita citatiile la Moscova.
In acelasi timp, oficialii germani i-au atras atentia lui Bruno Marwitz ca unui notar german nu-i este permis sa apere interesele unui tainuitor de obiecte furate (asta pentru ca domnul K. a inceput sa se judece fara asentimentul adevaratului proprietar, Guvernul roman). Avocatul Marwitz s-a vazut nevoit sa renunte la proces, iar 6 ani mai tarziu, in noiembrie 1939, a murit.

surse documentare:
Un proces la Berlin privitor la bijuteriile MS Regina Maria
Tezaurul romanesc de la Moscova, Mihail Gr. Romascanu, Institutul Economic Romanesc, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1934