Ion Luca Caragiale, aproape singur pe ultimul drum

Vestea morții lui Ion Luca Caragiale, transmisă de la Berlin, prin telegrame laconice, a produs printre prietenii de la București consternare, pentru că nimeni nu se aștepta la un sfârșit așa de rapid. Se știa că dramaturgul e bolnav, o tuse rebelă îl chinuia de câteva luni, dar era încă tânăr. Pe 9 iunie 1912, când a murit, dramaturgul avea 60 de ani împliniți. Unii dintre prietenii săi primiseră cu câteva zile înainte scrisori de la maestru, alții se pregăteau să-l viziteze la Berlin.
Artiștii de la Teatrul Național, oamenii de litere, gazetarii, cunoscuți și necunoscuți discutau despre moartea timpurie a lui Caragiale. Mulți n-au vrut să creadă până când la Teatrul Național și la clubul conservator democrat nu s-a arborat doliul.

Take Ionescu, șeful Partidului Conservator, este înștiințat chiar de soția dramaturgului printr-o telegrama laconică - "Caragiale a murit!" Durerea a cuprins întreaga suflare românească. Aceeași impresie tristă a produs moartea lui Caragiale și la Palatul Regal. Regele Carol I trimite condoleanțe și flori. La fel procedează și Regina Elisabeta.

Imediat prietenii lui cei mai apropiați - Vlahuță, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea și Ioan Bacalbașa, directorul general al Teatrului Național, pleacă la Berlin să coordoneze aducerea în țară a rămășițelor marelui scriitor. Corpul nu poate fi adus însă imediat în România pentru că trebuie îndeplinite formalități diplomatice, iar ministrul plenipotențiar al României în capitala Germaniei e pe punctul de a pleca în concediu. Acesta îi telegrafiază soției marelui dispărut: "Amânați transferarea rămășițelor defunctului dvs soț, fiind nevoit să plec în concediu".

În această situație, coșciugul este transportat de familie si de prieteni la cimitirul berlinez Schonenberg, în așteptarea terminării concediilor diplomatice.

Timpul trece, însă, și corpul defunctului nu mai este transportat în țară. Prin gazete se cere, în mod repetat, îndeplinirea formalităților diplomatice, iar lumea devine nerăbdătoare. 

În cele din urmă, pe 18 noiembrie 1912 se răspândește fulgerător vestea ca rămășițele pământești ale maestrului au sosit la București.

Nimeni, însă, nici guvernul, nici prietenii, nu fuseseră pregătiți pentru eveniment. Prin ziare apare zvonul că vagonul mortuar a rătăcit două săptămâni pe liniile austriece, ajungând în țară fără hârtiile neces
are, rătăcite si ele, ba chiar că vagonul rătăcise întâi în Ardeal. Funcționarii unei stații de tren, neștiind ce se află în vagonul sosit fără acte, l-ar fi deschis și ar fi dat peste rămășițele marelui Caragiale. Familia, întrebată daca zvonul este veridic, a dezmințit odiseea tristă a vagonului mortuar.

În ziua de duminică, 19 noiembrie, când trebuia să fie transportat coșciugul la Biserica Sf Gheorghe, peronul era pustiu. E aproape ora 5. Sosesc, în sfârșit, câțiva ziariști, apoi vreo doi admiratori ai marelui dispărut, în prezența cărora sicriul e coborât din vagon și transportat la carul morutar. 

Tristul și singularul convoi pornește, dar pe drum gazetarii și admiratorii se retrag pentru că începuse să plouă. În urma carului funebru  pășește încet și trist, cu fruntea descoperită, cu ochii înecați în lacrimi, un singur om - actorul Iancu Brezeanu!

Înmormântarea are loc la Bellu, joi, 23 noiembrie 1912. Funeraliile sunt impunătoare, toată intelectualitatea bucureșteană e prezentă. Au venit scriitori, actori, gazetari, oameni politici și admiratori. Nu lipsesc școlarii, studenții și militarii. Ceremonia e sobră și rece. Țin discursuri Take Ionescu, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Alexandru Davilla.

Ion Luca Caragiale e coborât pentru veșnicie în pământ!