Treceți la conținutul principal

Joe Boyle, iubitul Reginei Maria, in cautarea Tezaurului Romaniei la Moscova

Joe Boyle
Regina Maria
La inceputul lui decembrie 1917, colonelul canadian Joe Boyle, impreuna cu capitanul englez George Hill, aflandu-se in drum spre Moldova, au poposit pentru scurt timp la Petrograd. Constantin Diamandy, ministrul de externe al Romaniei in capitala Rusiei, i-a rugat sa-l viziteze inainte de a parasi orasul. Boyle si Hill au primit invitatia. In culmea disperarii, Diamandy le-a facut urmatoarea declaratie: "V-o spun, colonele, situatia e fara scapare. Romania n-are bani. Stiti ca de la luarea Bucurestiului am expediat rezervele noastre de aur, bijuteriile Coroanei, arhivele Afacerilor Straine si stocurile de bilete de banca la Kremlin pentru a fi puse acolo in siguranta. Totul se gaseste inca la Moscova si acum, cand bolsevicii au nationalizat toate bunurile si sunt pe punctul de a ne sili la razboi, vom pierde ultimele noastre resurse. N-avem nici chiar presa pentru bilete la Iasi. Dumnezeule, este inspaimantator!... Daca o parte numai din acest tezaur ar putea fi adus la Iasi, ce usurare pentru sarmana mea tara!... Domnilor, daca veti reusi, veti fi salvatorii nostri. Daca dumneavoastra imi veti spune ca aceasta se poate, stiu ca se va face!"
N. Musalov, seful militar din Moscova
Cartea lui George Hill
Raspunsul a fost afirmativ. Joe Boyle si George Hill si-au luat angajamentul sa faca tot ce le va sta in puteri pentru a transporta tezaurul la Iasi. Diamandy, ministrul Romaniei, depozitarul  nominal al tezaurului, s-a grabit sa dea instructiunile necesare delegatilor romani de la Moscova, invitandu-i sa le elibereze domnilor Boyle si Hill toate obiectele si valorile, in cazul in care ei vor reusi sa obtina consimtamantul autoritatilor sovietice pentru a le transporta la Iasi.
Ajungand la Moscova, unde au plecat in aceeasi seara, delegatii romani de acolo au intampinat cu rea vointa dispozitiile lui Diamandy. Boyle si Hill au staruit insa sa li se incredinteze tezaurul, sfatuindu-i sa ceara instructiuni suplimentare prin telefon de la ministrul nostru la Petrograd, pentru a nu regreta mai tarziu.
Dupa ce au luat informatii de la functionarii romani asupra valorii tezaurului si locului unde se afla depozitat, Boyle si Hill s-au grabit sa obtina incuviintarea transportului din partea comandantului de armata bolsevic Nikolay Muralov, care avea mari obligatii fata de ei pentru ca reusisera sa dezlege "nodul moscovit", indepartand spectrul foametei din oras si reorganizasera intregul sistem feroviar rus.
Joe Boyle
In urma unor inelungate discutii si dupa mari staruinte, Muralov le-a promis ca va interveni pentru a obtine autorizatia ceruta, care le-a si fost eliberata in scris chiar a doua zi. Boyle si Hill puteau transporta la Iasi bijuteriile familiei regale in valoare de 100 mil. lei aur, biletele de banca, arhivele straine apartinand Romaniei, cateva rezerve ale Crucii Rosii..., aproape tot cu exceptia catorva obiecte pretioase aflate in pivnitele Kremlinului. 
De la vorba pana la fapta e, insa, un drum lung. Transportul nu a avut loc, iar valorile au ramas neclintite in pivnitele de la Kremlin si Sudnaia Kassna.
Colonelul canadian Joe Boyle si spionul George Hill au reusit sa transporte la Iasi doar hartia si biletele Bancii Nationale (si, odata cu ele, au fost repatriati cei 20 de soldati trimisi pentru paza tezaurului). Hartia si biletele au fost incarcate in gara Brianska in doua compartimente de la mijlocul vagonului special al lui Boyle, iar soldatii au fost asezati in alt vagon. Operatiunea s-a efectuat pe 6 decembrie 1917, in prezenta domnilor G. Dobrovici si C. Vasilescu care au insotit trenul pana la Iasi. Practic, nu a fost ridicat niciun gram din aurul romanesc aflat la Moscova, iar acest lucru este evident, pentru ca exista procesul verbal incheiat la Iasi, cu ocazia depunerii valorilor aduse de la Moscova in magazia Bancii Nationale.
Mormantul lui Boyle in Canada
Inmormantarea lui Joe Boyle, 1923
Trebuie sa spunem ca Boyle avea o mare influenta la Curtea Regala a Romaniei. La Conferinta de Pace de la Paris din 1919, el a fost cel care a ajutat Romania sa obtina un credit de 25 de milioane de dolari de la guvernul canadian, motic pentru care a primit ordinul "Meritul Romaniei". A ramas un foarte bun prieten al Reginei Maria si, dupa unele surse, a devenit iubit al acesteia. Relatia cu regina a ramas insa un mister pana astazi. Ce se stie este insa ca, dupa moartea lui prematura, in 1923, in fiecare an o femeie misterioasa, imbracata in negru, punea flori la mormantul lui chiar in ziua comemorarii, pe 14 aprilie. Dupa moartea reginei Maria, in 1938, nimeni nu a mai aparut cu flori la mormantul lui Boyle din Hampton Hill, Londra.
Ramasitele aventurierului canadian au fost reinhumate in Canada, la Woodstock, Ontario, in 1973, la 50 de ani de la moartea sa, gratie unei asociatii infiintate de unica sa fiica, Flora Boyle.

Surse documentare:
Capitaine George Hill, Ma vie d'espion, Editura Payot, Paris, 1933
Mihail Gr. Romascanu, Tezaurul roman de la Moscova, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1934

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Daca v-a placut articolul si imaginile sau aveti comentarii si completari, va rog sa imi scrieti

Postări populare de pe acest blog

Destinul Marchizei de Pompadour

Jeanne Antoinette Posson, devenită mai târzu marchiză de Pompadour, l-a întâlnit pe Ludovic al XV-lea în februarie 1745, la un bal mascat dat în onoarea căsătoriei Delfinului si a fost cea mai cunoscută amantă a regelui Frantei. Era o femeie extrem de frumoasă, conform gustului epocii, primise o ed ucație aleasă, era cultă, inteligentă și il iubea pe rege. Avea însă un defect major: nu avea niciun rang nobiliar. Regele, pentru a-i permite să să prezinte la Curte și pentru a deveni doamnă de onoare a reginei, i-a oferit titlul de marchiză. Ludovic a fost obligat să procedeze astfel, mai ales dupa ce s-au înmulțit cârcotelile la adresa tinerei Jeanne Antoinette căreia i se spunea poissonnades (un cuvânt asemănător cu "tocană de pește"). În ciuda criticilor persistente referitoare la condiția ei socială și intelectuală, madame de Pompadour a avut o mare influență asupra artelor în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. Trebuie spus că, la prima ei căsătorie, a primit ca dar de nu

Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.” În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizat la sp

Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Olimpia Georgeta, fetița răpită de tatăl său, așezământ creat și finanțat de familia Cantacuzino pentru alinarea suferințelor orfanilor

În 1897 a luat ființă Societatea de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina care avea să se îngrijească de înființarea un institut pentru creșterea copiilor  sărmani nou născuți. Fondat din inițiativă privată, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite, devenite mame, pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul de a-i înstrăina, singura condiție pusă acestora fiind să alăpteze și un nou născut orfan. Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pa vilioane. Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea uni