Treceți la conținutul principal

Moda domnilor in vremea lui Carol I

Pe la 1866, portul bucurestenilor adoptase imbracamintea croita din stofe aduse de afara si intocmita dupa moda asa-zis nemteasca, pe care au imbratisat-o toate clasele urbane. La barbati, cei din tagma boiereasca staruiau inca in moda si croiala frantuzeasca pe care o adusese bonjuristii pe la 1848.
Moda aceea impunea, chiar pentru tinuta zilelor de lucru redingota neagra sau albastra inchis, cu pantalonul de culoarea oului de rata si cu jiletca (gilet) din stofa de matase galbuie, cu floricele rare de culoare mai inchisa. Cravatele din matase neagra fara lustru, innodate in nod de funda, de plastron sau de regard. Cei cu gusturi si pretentii de artisti ori intelectuali purtau fasii zise La Vallière", pe care le inodau in funda mare si moale, in jur

ul gulerelor albe, tari si inalte, nerasfrânte la colturi si care le tineau gâtul intepenit. Pe cap purtau numai jobenul (tilindru) sau melon-ul (cipag), palarie tare, in forma rotunda emisferica, uneori de culoare cenusie. Iar ca incaltaminte, ghetele moi, fara deschizatura pe nasturi sau pe sireturi, ci numai cu "bizeturi" (besezen) laterale de panza elastica pentru a inlesni tragerea pe picior.
Rufaria se purta numai alba, cu pieptul si mânecutele camasii intarite in scrobeala si lustruite.Ciorapii, ca si manusile, de culoare
galbuie, in afara situatiilor in care tinuta de gala se impunea. In acest caz, ciorapii erau numai negri, iar manusile glacée", albe ca zapada.
Din tinuta domnilor mai faceau parte: ceasornicul cu capace care se purta in buzunarul vestei si cu lantisor petrecut prin inchizatoarea nasturilor de pe
piept, pana la buzunarul opus unde, la capatul lantului, se punea un creion mecanic, un medalion cu vreo fotografie draga si, uneori, cutiuta cu tabac de tras pe nas; apoi tabachera cu tutun si tigaretul de fildes, de chililibar, de abanos sau de sidef.
Si, in sfarsit, bastonul, neincovoiat si cu maner de aur, de argint, de fildes, de baga ori de sidef, daca nu chiar din corn de cerb. Uneori manerul nu era fixat de baston, ci se prelungea inlauntrul lui cu o lama de stilet, pentru eventuala nevoie de aparare.
Ochelarii se purtau prinsi doar de spinarea nasului si aveau la dreapta un siret ce se prindea de chiotoarea hainei pentru ca, daca s'ar fi desprins, sa nu cada sa se sparga. Ca amanunte ale tinutei barbatesti, amintim umbrela de soare, imbracata cu borangic chinezesc (shantung) captusit cu matase verde
spre a apara si ochii de lumina prea tare a soarelui de vara.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Destinul Marchizei de Pompadour

Jeanne Antoinette Posson, devenită mai târzu marchiză de Pompadour, l-a întâlnit pe Ludovic al XV-lea în februarie 1745, la un bal mascat dat în onoarea căsătoriei Delfinului si a fost cea mai cunoscută amantă a regelui Frantei. Era o femeie extrem de frumoasă, conform gustului epocii, primise o ed ucație aleasă, era cultă, inteligentă și il iubea pe rege. Avea însă un defect major: nu avea niciun rang nobiliar. Regele, pentru a-i permite să să prezinte la Curte și pentru a deveni doamnă de onoare a reginei, i-a oferit titlul de marchiză. Ludovic a fost obligat să procedeze astfel, mai ales dupa ce s-au înmulțit cârcotelile la adresa tinerei Jeanne Antoinette căreia i se spunea poissonnades (un cuvânt asemănător cu "tocană de pește"). În ciuda criticilor persistente referitoare la condiția ei socială și intelectuală, madame de Pompadour a avut o mare influență asupra artelor în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. Trebuie spus că, la prima ei căsătorie, a primit ca dar de nu

Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.” În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizat la sp

Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Olimpia Georgeta, fetița răpită de tatăl său, așezământ creat și finanțat de familia Cantacuzino pentru alinarea suferințelor orfanilor

În 1897 a luat ființă Societatea de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina care avea să se îngrijească de înființarea un institut pentru creșterea copiilor  sărmani nou născuți. Fondat din inițiativă privată, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite, devenite mame, pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul de a-i înstrăina, singura condiție pusă acestora fiind să alăpteze și un nou născut orfan. Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pa vilioane. Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea uni