ANNE FRANK, FETIȚA-SIMBOL A VICTIMELOR NAZISMULUI

 Anne s-a născut pe 12 iunie 1929 în Frankfurt, fiind cea de-a doua fiică a lui Otto Frank și a lui Edith Frank și a avut o soră care era cu trei ani mai mare, Margot Frank.

Familia Frank, evrei reformați, locuia într-un cartier cu oameni de diferite credințe, Anne având prietene romano-catolice, protestante și evreice. Părinții nu erau stricți în ceea ce privește tradițiile religioase, cea mai religioasă dintre ei fiind mama, Edith, iar Otto, care avea o bibliotecă vastă, se ocupa îndeaproape de educația fetelor, îndemnându-le să citească.
După ce naziștii au ajuns la putere în Germania, Otto Frank a hotărât să deschidă o filială a firmei pe care o avea, Opekta, la Amsterdam, în Olanda. Inițial, tatăl familiei s-a mutat singur la Amsterdam în 1933, iar Edith și fetele l-au urmat în februarie 1934.

Patru ani mai târziu, în 1938, Otto a înființat, împreună cu Herman van Pels, tot evreu, exilat din Osnabrück, o a doua firmă, Pectacon, care vindea mirodenii.
În mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă, regina Wilhelmina a plecat la Londra în exil, iar Olanda a capitulat.

Inițial naziștii au fost mai puțin agresivi față de evreii din Olanda, dar acest lucru nu a durat mult timp. Legi antisemite au fost decretate una după alta, cea referitoare la interzicerea drepturilor evreilor de a merge la cinematograf afectând-o direct pe Anne. Fetița era pasionată de colecționarea fotografiilor cu actori și actrițe de film. O altă schimbare dramatică în viața ei a fost transferarea la o școală pentru evrei, iar puțin mai târziu toți evreii au fost obligați să poarte steaua lui David. Pentru a-și ocroti afacerea de controlul strict nazist, Otto Frank a fost nevoit să predea conducerea firmei colaboratorilor săi arieni Johannes Kleiman și Victor Kugler. Condițiile evreilor se înrăutățeau însă pe zi ce trecea.

La sugestia prietenului său arian, Kleiman, Otto Frank a pregătit o ascunzătoare în de circa 50 m² la sediul firmei. Otto o rugase pe secretara sa, Miep Gies, să îi ajute familia să se ascundă, atunci când va fi nevoie. Cu toate că știau că riscă condamnarea la moarte dacă familia ar fi fost descoperită, Miep și soțul ei, Jan Gies, colegii de serviciu ai lui Otto, Kugler și Kleiman, dactilografa Bep Voskuijl, toți au acceptat imediat să furnizeze familiei Frank alimente și alte lucruri necesare tot timpul cât vor sta ascunși.

Anne a primit pe 12 iunie 1942, cu prilejul aniversării vârstei de 13 ani, un caiet cu coperți alb-roșii, care va deveni jurnalul ei. După o scurtă introducere pe 12 iunie, ea începe să noteze primele însemnări două zile mai târziu, descriindu-și familia și colegii de școală, unele întâmplări din viața de familie și flirtul copilăresc cu Hello Silberberg. Fetița menționează periodic schimbările survenite în viața evreilor după ocuparea Țărilor de Jos de către Germania Nazistă. Resimțind lipsa unor prieteni adevărați, fata decide pe 20 iunie 1942 să-și numească jurnalul „Kitty”, dorind ca acesta să devină un confident pe viață.

Ziua de 5 iulie 1942 aduce o schimbare dramatică în viața familiei Frank. Margot, sora mai mare a Annei, în vârstă de 16 ani, primește o citație de la SS prin care este anunțată că urmează să fie deportată într-un lagăr de muncă. În dimineața zilei următoare, familia Frank își părăsește locuința și se mută în ascunzătoarea pregătită din timp.

O săptămână mai târziu, pe 13 iulie, într-o perioadă de intensificare a persecuțiilor la adresa evreilor, sosesc aici alte trei persoane: soții van Daan și fiul lor adolescent, Peter. Existența lor intră cu timpul în rutină, dar spațiul îngust provoacă mici conflicte domestice între soții van Daan, între doamnele Frank și van Daan, precum și între Anne și cele două femei.

În august 1942, la sugestia domnului Kraler, ușa de la intrarea în anexă este mascată cu o bibliotecă turnantă confecționată de magazionerul Vossen. Dentistul evreu Albert Dussel li se alătură în „anexă” pe 16 noiembrie 1942, iar Anne este nevoită să-și împartă camera cu el. Noul refugiat îi anunță că majoritatea prietenilor și cunoscuților evrei ai celor două familii fuseseră deportați în lagăre de concentrare, iar Anne devine conștientă de norocul de a se fi ascuns la timp.

Fetița începe să fie copleșită de singurătate, realizează că familia nu poate suplini prezența prietenelor de altădată și că mama ei nu o înțelege și o consideră obraznică. Își continuă educația școlară, învață limbi străine, citește mult și scrie în jurnal.

Clădirea în care se află ascunzătoarea este vândută de proprietar în februarie 1943, fără a-i înștiința pe chiriași, iar noul proprietar sosește pentru a inspecta spațiul, dar nu pătrunde în „anexă” și nu se mai întoarce niciodată. În vara anului 1943 au loc primele bombardamente aliate asupra Amsterdamului, arestările se întețesc, alimentele devin tot mai rare și mai scumpe, iar condițiile de viață ale locuitorilor „anexei” se degradează.

Jurnalul se încheie brusc. Ultima însemnare este datată 1 august 1944. Trei zile mai târziu, o echipă a Grüne Polizei a pătruns în „anexă” și i-a arestat pe toți cei opt refugiați.
După detenția inițială în sediul Gestapo de pe Euterpestraat și trei zile în închisoarea de pe Amstelveenweg, toți refugiații au fost transportați în lagărul de tranzit Westerbork, apoi au fost deportați în lagărul de concentrare Auschwitz pe 3 septembrie 1944, în ultimul tren care a plecat de la Westerbork către Auschwitz.

Anne, Margot și mama lor, Edith, au fost separate de Otto la sosire și nu s-au mai revăzut niciodată. Pe 30 octombrie o altă selecție a separat-o pe Edith de Anne și Margot. Edith a fost selectată pentru camerele de gazare, iar fiicele ei au fost transportate în lagărul de concentrare Bergen-Belsen.

Edith a reușit să ajungă împreună cu o prietenă într-o altă parte a lagărului, unde a rămas peste iarnă. În acest timp, mama a ascuns fiecare bucată de mâncare pe care o primea și a păstrat-o pentru fiicele sale. Din cauza economisirii alimentelor pentru fete, Edith a murit de foame pe 6 ianuarie 1945, cu trei săptămâni înainte de eliberarea lagărului și cu 10 zile înainte de a împlini vârsta de 45 de ani. Fiicele ei i-au supraviețuit o lună.

Sora mai mare, Margot Frank, a murit cândva în februarie 1945, la vârsta de 18 ani, din cauza tifosului. Câteva zile mai târziu, Anne a murit din cauza aceleiași boli. Data exactă a morții ei nu este cunoscută și s-a crezut mult timp că ar fi la începutul lunii martie, cu câteva săptămâni înainte ca prizonierii să fie eliberați de trupele britanice în aprilie 1945. Cu toate acestea, cercetările noi, efectuate în 2015, indică faptul că Anne ar fi murit în februarie.Cele două surori au fost îngropate împreună într-una din gropile comune ale lagărului.

Otto Frank a fost singura persoană care a supraviețuit, din cele opt care se ascunseseră în Anexa secretă. Când s-a întors la Amsterdam, el a primit de la Miep Gies, fosta secretară, jurnalul Annei. Mult timp s-a crezut că au fost trădați, deși există indicii că descoperirea lor ar fi putut fi accidentală și că raidul poliției a vizat de fapt comerțul clandestin cu cartele de alimente.

Jurnalul Annei Frank a fost publicat după război de către tatăl fetiței și este considerat un document istoric al Holocaustului, autoarea sa devenind o figură-simbol a victimelor naziștilor.