Mitul sirenei lui Vasile Roaită şi povestea grevelor de la Atelierele Griviţa

În  1932, Guvernul român a impus o serie de măsuri
nepopulare pentru a face față marii crize economice, care începuse în 1929. Cele mai dure au fost introducerea curbelor de sacrificiu, prin care întreprinderile au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpete“ şi reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. Pe 20 ianuarie 1933 la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai daca lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani.

Afectaţi au fost în primul rând muncitorii şi printre primii care au protestat au fost cei de la Atelierele Grivița.

Pe 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor li s-a cerut să aștepte răspunsul.

În jurul orei 16.00 greva s-a stins și greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor. Deşi, pentru detensionarea conflictului, li s-a propus semnarea unui acord chiar de către ministrul Comunicaţiilor, Eugen Mirto, acesta nu a fost respectat. Cererile protestatarilor s-au radializat, tensiunile au început să se acumuleze. Muncitorii opreau lucrul în mod spontan de mai multe ori pe zi, aveau loc întâlniri ale sindicatelor, se pregătea greva general.

Pe 15 februarie, în jurul orei 9 dimineaţa, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej (care în acel moment nu era angajal al Atelierelor CFR Griviţa, ci făcea parte din Comitetul de acţiune CFR pe ţară), Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie, toţi apropiaţi de Partidul Comunist din România aflat în ilegalitate în acea perioadă, a fost arestată. Muncitorii li s-a spus că reprezentanţii lor sunt la negocieri şi așteptau rezultatele discuțiilor, timp în care, de la tribunele improvizate, ţineau discursuri mobilizatoare. În tot acest timp, unul dintre muncitorii de la Griviţa, Constantin Negrea, avea grijă ca sirena atelierelor, care marca pauza de masă şi schimbul de ture, să sune din oră în oră pentru a semnala că greva continuă. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena şi aceasta a încetat să mai sune. Muncitorii au rămas în interiorul atelierelor toată noaptea. Guvernul ţărănist condus de Alexandru Vaida Voevod a declarat stare de asediu. Decizia fusese luată într-o consfătuire la care au participat Eugen Mirto, ministrul Comunicaţiilor, Armand Călinescu, care era adjunct al ministrului de Interne, Eugen Samsonovici, ministrul Apărării şi Eugen Bianu, de la Siguranţă, Serviciul Secret de Informaţii.

A doua zi, pe 16 februarie, trupele de jandarmi şi armata au înconjurat Atelierele CFR Griviţa în care se aflau muncitorii grevişti. La ora 6 comandantul operaţiunii, colonelul Hotineanu, i-a somat pe protestatari să se predea. Autorităţile au susţinut că reacţia muncitorilor a fost violentă şi au ripostat cu focuri de armă din interiorul atelierelor. După o jumătate de oră şeful operaţiunii a anunţat că dacă în cinci minute greviştii nu se predau, jandarmii vor trage în plin.

După expirarea celor cinci minute a urmat un foc de avertisment în aer. În comunicatul oficial s-a anunţat că nu s-au tras mai mult de două salve în plin. După 15 minute, jandarmii şi militarii au intrat în curtea atelierelor, iar până la ora 7 şi jumătate toţi cei 2000 de grevişti s-au predat.

Au murit șapte oameni: Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer şi Ion Dumitrescu. 34 de persoane au fost rănite şi au ajuns  la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militari si Brâncoveanu şi 20 muncitori cu răni ușoare au fost duși la sediul Corpului Gardienilor Publici. Dintre militari, au murit doi soldați și un gardian public.

Vasile Roaită, cel care a fost transformat ulterior în simbol al grevei muncitorilor de la Atelierele Griviţa, era ucenic în ultimul an la cazangerie şi nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi.

După 1948, Vasile Roaită, care avea 19 ani la acel moment, a fost făcut UTC-ist post-mortem și i s-a atribuit tragerea sirenei, apoi a fost așezat în panteonul martirilor comuniști, alături de Donca Simo, Filimon Sârbu, Olga Bancic și Elena Pavel. S-a spus că a fost ucis în timp ce trăgea sirena pentru a anunța intrarea poliției și armatei în uzinele „Grivița”.

Constantin Negrea, muncitorul care acţiona, de fapt, sirena în timpul grevei a povestit mai târziu că în 1944 Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica l-au rugat să renunțe la „meritul” său în favoarea lui Roaită.

Mai mult, după 1965, istoricii ar fi descoperit în arhivele Siguranței că Vasile Roaită nu numai că nu fusese grevist, dar era unul dintre informatorii pe care Siguranța îi infiltrase printre muncitorii de la Atelierele Grivița.