FETIȚA ALBANEZĂ CARE A DEVENIT SIMBOLUL CARITĂȚII ÎN SECOLUL XX
La vârsta de 18 ani, în 1928, a părăsit oraşul natal pentru a se alătura călugăriţelor irlandeze de Loreto. A rămas câteva luni la Dublin, unde a primit numele "sora Maria Tereza", după Sfânta Tereza din Lisieux. Un an mai târziu, în 1929, a părăsit Irlanda şi s-a oprit în India, la Darjeeling, unde, în 1931, a depus primul jurământ de credinţă. A fost trimisă apoi la Calcutta, unde a predat la Liceul de Fete Sfânta Maria, condus de călugăriţele de Loreto. În această perioadă, a învăţat bengaleza şi hindi.
Pe 24 mai 1937, a depus jurământul final de credinţă, numindu-se, de acum înainte, Maica Tereza. A continuat să predea la Liceul Sfânta Maria, iar în 1944 a fost numită directoare a acestuia.
La 10 septembrie 1946, Teresa a avut ceea ce a descris ulterior drept „chemarea dinăuntrul chemării” atunci când a călătorit cu trenul de la Calcutta la mănăstirea Loreto din Darjeeling pentru odihna anuală. „Trebuia să plec din mănăstire și să-i ajut pe săraci trăind în mijlocul lor. Era o poruncă. A nu o urma ar fi însemnat o încălcare a credinței.”
Și-a început munca de misionariat cu săracii în 1948, schimbând veșmântul tradițional de la Loreto cu un sari simplu din bumbac alb cu contur albastru. Tereza a adoptat cetățenia indiană, a stat câteva luni în Patna, pentru a primi o pregătire minimală în medicină de la Holy Family Hospital, apoi și-a început misiunea în mahalalele sărace ale Indiei.
A înființat o școală la Motijhil, Kolkata, iar la începutul lui 1949, Terezei i s-a alăturat un grup de tinere femei și, împreună cu ele, a pus bazele unei noi comunități religioase care îi ajutau pe „cei mai săraci dintre săraci”.
La 7 octombrie 1950, Tereza a primit permisiunea Vaticanului pentru a constitui congregația diocezană care avea să devină Misionarele Carității. Aceasta urma să-i îngrijească pe „cei înfometați, cei dezbrăcați, cei fără de casă, cei schilozi, cei orbi, leproșii, toți cei care se simt nedoriți, neiubiți, neîngrijiți în toată societatea, oameni care au devenit o povară pentru societate și sunt izgoniți de toată lumea”.
În 1952, Tereza a deschis primul azil, cu ajutorul oficialilor din Calcutta, transformând un templu Hindu abandonat într-un centru unde bolnavii în faze terminale primeau îngrijiri medicale și ocazia de a muri cu demnitate, în conformitate cu credința lor: musulmanilor li se citea Coranul, hindușii primeau apă din Gange, iar catolicii primeau sacramentul ungerii bolnavilor.
Tereza a deschis un azil pentru bolnavii de lepră, denumit Shanti Nagar, Orașul Păcii, apoi Misionarele Carității au înființat clinici de îngrijire a leprei în toată Calcutta, oferind medicamente, pansamente și hrană bolnavilor.
Congregația a început să atragă din ce în ce mai multe donații, și în anii 1960 deschisese aziluri, orfelinate și leprozerii în toată India, apoi, în 1965, în Venezuela, o casă cu cinci surori. Au urmat și alte case în Italia, Tanzania și Austria în 1968, și în anii 1970 congregația a deschis case și fundații în Statele Unite și în zeci de țări din Asia, Africa și Europa.
În anii '90, Maica Tereza a deschis cămine în fosta Uniune Sovietică, în Albania şi în Cuba. A fost prezentă şi în România, în 1990, cu ocazia deschiderii, la Bacău, a Casei Misionarelor Carităţii, precum şi în 1992.
În septembrie 1997, Maica Tereza a murit, fiind înmormântată la sediul central al congregaţiei Misionarele Carităţii din Calcutta. Pe 4 septembrie 2016, a fost canonizată de Biserica Romano-Catolică, în cadrul unei ceremonii oficiate de către papa Francisc în Piaţa Sfântul Petru din Vatican.
"După sânge, sunt albaneză. După cetăţenie - indiană. După credinţă, sunt călugăriţă catolică. După chemare, aparţin lumii. Iar în ceea ce priveşte inima mea, aparţin în întregime Inimii lui Hristos", sunt cuvintele simple prin care Sfânta Tereza de Calcutta se autodefinea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Daca v-a placut articolul si imaginile sau aveti comentarii si completari, va rog sa imi scrieti