1989, ISTORIA E ATÂT DE APROAPE! Vom muri și vom fi liberi!

Știam de la Europa Liberă ce se întâmplase la Timișoara. Știam de la Europa Liberă și tremuram de frică. Auzisem sunetul gloanțelor pe calea undelor radio și vocile crainicilor care povesteau, atât cât știau la acel moment, ce se întâmplase la Timișoara. Mai mult decât mine, părinții mei erau terifiați de frică. Fratele meu era soldat, militar în termen la o unitate militară de pe Calea Girocului din Timișoara. Știam că armata fusese scoasă pe străzi, știam că muriseră oameni.
Aflasem apoi, tot până în 22, că armata trecuse de partea poporului, că Timișoara devenise primul oraș liber de comunism. De frate-miu nu știam nimic. Sunase mama, disperată, la unitatea militară. Telefona de multe ori pe zi, dar acolo nu răspundea nimeni.

Joi, pe 21, la pranz, eram acasă, cu bunica. Am văzut mitingul lui Ceaușescu la televizor și am auzit vuietul acela, apoi scandările. S-a întrerupt programul, astăzi știm toți imaginile cu Ceaușescu confuz, tras în spate de cei care-l flancau. Începea. Câteva ore mai târziu, un vecin care fusese acolo, în Piață, ne-a povestit tulburat și în șoaptă cât văzuse din ce se întâmplase acolo. Mai nimic nu văzuse, era un om într-o mulțime uriașă, dus ca și alții la mitingul de susținere pentru regim și de condamnare a huliganilor de la Timișoara.

Seara am ascultat din nou Europa liberă. Habar n-aveam ce se întâmpla în București. Era seară și mama stătea lângă telefonul din hol, îl privea cu disperare și, din când în când, forma pe disc cifrele care alcătuiau numărul de telefon al unității militare de la Timișoara. Cred că aflasem că sunt mii de morți, soldați și civili, că a fost un măcel.

A doua zi, vineri, ai mei au plecat la serviciu. Am lăsat televizorul deschis și am văzut, împreună cu bunica, programul de la 10. Crainicul George Marinescu anunța moartea ministrului Apărării Naționale, generalul Milea. Habar n-aveam cine era, dar tonul grav si spaima bunicii, povestirea de ieri a vecinului, știrile de seara de la Europa Liberă și încă ceva, ceva care plutea în aer mi le amintesc.

Programul tv a continuat cu cântece patriotice. Era spre ora 12 când au apărut Ion Caramitru și Mircea Dinescu. Și ceilalți, lume multă și necunoscută. Cuvintele lui Caramitru, pe care îl cunoșteam bine de la televizor: “Fraților, mulțumită lui Dumnezeu, ne aflăm în studiourile televiziunii. Suntem aici, cu oamenii pe care îi vedeți, cu studențime, sunt mii și mii de români. În fața dumneavoastră se află eroul nostru, Mircea Dinescu, poetul! Vă rog să-l priviți, el lucrează, vă va spune despre ce este vorba” au fost primele care parcă m-au trezit. Se întâmpla sub ochii mei.

Despre Mircea Dinescu auzisem la Europa Liberă, știam despre interviul pe care îl dăduse unui jurnalist de la Liberation, ascultasem eseul lui, “Mamutul și literatura”, care fusese publicat de Frankfurter Allgemeine Zeitung și citit tot la Europa Liberă. Numele i-l cunoșteam foarte bine, era, pentru mine, sensul cuvântului curaj. Acum, numele avea și un chip.

“Peste zece minute vom da un apel către populație. Vă rog să vă păstrați calmul, sunt momente în care Dumnezeu și-a întors fața către români! Să ne uităm către Dumnezeu câteva minute înainte de a vă vorbi. Armata în București e cu noi! Dictatorul a fugit! Poporul e cu noi! Am învins!”, a spus Dinescu și astăzi, de la ora 22:30, la Digi24 va povesti cum a trăit el ziua de 22 decembrie, cum a ajuns la Televiziune direct din arest la domiciliu și cum a trăit în direct acele momente unice din istoria acestui popor.

Am îmbrățișat-o pe bătrâna bunică și am dat buzna la telefon. Poate acum, sunând la unitatea militară, acum, după ce văzusem cu ochii mei la televizor elicopterul care se ridicase de pe CC, după ce îi văzusem pe oamenii aceia care strigau Libertate, Am învins, Ceaușescu a fugit!, poate acum îmi răspundea cineva la telefon. Dar nu…

Am ieșit pe stradă, copii, adolescenți și bătrâni. Fugeam din când în când înăuntru și ne uitam la televizorul miracol. Câte vești veneau de acolo, un spectacol de bucurie și emoție. Se succedau rând pe rând oameni despre care nu auzisem că există vreodată, unii despre care auzisem la Europa Liberă. Armata e cu noi!, Securitatea a primit ordin să intre în cazărmi, să nu fie vărsare de sânge, să nu, să nu…

L-am văzut în prima apariție la tv pe Ion Iliescu. Mai târziu, într-un interviu, a povestit că în dimineața zilei de 22 decembrie s-a dus la birou, la Editura Tehnică și că era însoțit de o mașină de supraveghere. Că niște colaboratori îi spuseseră ce se întâmplase în București în noaptea precedentă și că tot ei veniseră imediat după ora 12 să-i spună ce e la Televiziune. Că a coborât în biroul secretarului de stat de la Ministerul Culturii (Editura Tehnică și Ministerul Culturii aveau sediu în Casa Scânteii) și de acolo i-a văzut pe Caramitru și Dinescu la televizor. Că a telefonat pe firul scurt la Televiziunea Română și la Ministerul Apărării, de unde generalul Stănculescu l-a anunțat că situația e sub control, că apoi a plecat spre Televiziune. Dar asta e povestea lui…

Povestea mea continuă cu vestea că apa e otrăvită la București și că reactorul de la Măgurele va fi aruncat în aer de teroriști. Evident, credeam tot ce aflam de la televizor. Era lumină încă, spre ora patru după-amiaza, când am auzit că teroriștii, forțele fidele lui Ceaușescu, vor să atace Televiziunea. Televiziunea liberă, de la care oamenii aflau în timp real, cumva ca și astăzi, dar mult diferit, ce se întâmplă la București. Și că Radiodifuziunea e în același pericol, că vor să închidă vocile Revoluției.

Eram cinci-șase adolescenți pe stradă și am decis să mergem și noi la Revoluție. Pe bunica pe care-o anunțasem că mergem la Radio, ceva mai aproape de casa noastră decât Televiziunea, nici n-am băgat-o în seamă. Voiam să apărăm ceea ce de-abia ni se părea că am câștigat. Ne-am întâlnit la colțul străzii cu mama care venea de la serviciu și ne-a zburătăcit spre case. M-a mustrat crunt, unde plecam eu, o fetiță de nici 15 ani? După ce că nu știa nimic de frate-miu de atâtea zile, să dispar și eu? Am intrat în casă și am rămas, în continuare, lipită de televizor. Când s-a lăsat seara, au început gloanțele. Strada mea era vecină cu sediul Ministerului Apărării Naționale, amplasat în Drumul Taberei. La gardul din spatele curții, din cinci în cinci metri apăruseră soldații. Erau exact de vârsta fratelui meu, 18 – 19 ani, înarmați cu puști.

Se auzeau gloanțe de-aproape, ne uitam de după draperii și vedeam trasoare luminoase. Și la televizor care transmitea alternativ din balconul de la CC și de la Televiziune se striga într-una “Nu mai trageți!”, “Opriți focul!”. În noaptea aceea, pe la ora 2, au băgat filmul Dictatorul, primul film “vorbit” al lui Charlie Chaplin, o producție din 1940. L-am văzut pe tot, nici nu mai știu ce durată avea, stăteam pe fotoliul de lângă soba de teracotă din dormitor, nu puteam dormi. Bunica încerca să ne liniștească, pe mine, pe mama, pe tata spunându-ne că în timpul războiului fusese mai rău. Ne povestea despre bombardamente, de acelea chiar nu aveai cum să te ferești, de alarmele antiaeriene care vuiau, despre cum fugea în pivniță cu copiii ei. Gloanțele au continuat să șuiere toată noaptea.

Habar n-aveam cine și de ce trăgea, n-am aflat nici astăzi. Spre ora 1 au venit soldații și au verificat pivnițele și podurile să vadă dacă nu ascundem teroriști. Și pe 23 s-a tras, și pe 24, și pe 25. Mai ales noaptea. N-am mai ieșit din casă. Între timp, nici nu mai știu în care dintre zile, cineva, o voce de bărbat, îi răspunsese mamei la al nu mai știu câtelea telefon la unitatea militară de la Timișoara. Aflasem, așadar. că frate-miu e bine, e în misiune în oraș, la obiective. Că apără Revoluția. Și tot în timpul ăsta, de la Televiziune aflam despre gropile commune de la Timișoara, despre cei 60.000 de morți, despre cadavrele aduse la București din ordinul Elenei Ceaușescu. Pe cine să credem?

Soldații care păzeau Ministerul Apărării, cei din spatele casei noastre, primeau de la mama hrană caldă de trei ori pe zi. Și-au făcut curaj și au cerut voie să intre în casă să dea un telefon mamelor lor, să le spună că trăiesc, că apără Revoluția de la București. Cred că de-abia pe 25, în ziua de Crăciun, am primit și noi telefon de la frate-miu. Era bine, apăra studioul Radiodifuziunii Timișoara, le ceruse voie angajaților de acolo să sune acasă. Spaima noastră trecuse, el era viu, îi auzisem vocea.

Dar 1.166 de voci care au fost în stradă în acele zile la Timișoara, București, Alba Iulia, Arad, Brașov, Brăila, Buzău, Caransebeș, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reșița, Sibiu, Târgoviște și Târgu Mureș nu au mai fost auzite niciodată.

Revoluția Română a avut milioane de glasuri și de inimi. Unele dintre ele își vor aminti pentru totdeauna de tinerii care au murit pentru libertate.