Iuliu Maniu, simbol și model pentru generațiile ce vor urma

Iuliu Maniu s-a născut pe 8 ianuarie 1873 la Bădăcin, în Sălaj, fiind fiul lui Ioan Maniu și al Clarei, fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei. Și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și la Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj și apoi liceul reformat calvin din Zalău. Studiile le-a făcut la Facultatea de Drept a Universității din Cluj și le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în 1896.
Revenit în Transilvania, Maniu s-a stabilit la Blaj, unde a devenit avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din "Mica Romă" a Transilvaniei. Curând, și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania, devenind, la numai 24 de ani, membru în comitetul de conducere al PNR. În 1906, este ales deputat în Parlamentul din Budapesta, iar pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde s-a întors acasă în 1918. Împreună cu Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat, apoi s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României, iar pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei.

După dizolvarea Consiliului Dirigent în aprilie 1920, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Considerând că liberalii sunr favorizați și intelectualii ardeleni se află într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923. De altfel, nu participase nici la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia.

Relațiile cu centrul s-au armonizat în 1926, după unificarea Partidul Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, noul partid format, Partidul Național Țărănesc, fiind condus de Iuliu Maniu, care a devenit de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

Pentru că regența instaurată în 1926, după renunțarea la tron a lui Carol al II-lea era considerată slabă de către Maniu, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil venirii lui Carol pe tron, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a "prințului sacrificat de liberali". După restaurație, însă, regele Carol a dus o politică fără nicio legătură cu condițiile negociate, nu a mai recunoscut cele promise și l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.

După eșecul politic al lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940, devenind un opozant al lui Ion Antonescu, iar după 23 august 1944 marele politician a luptat împotriva preluării țării de către comuniști. S-a opus, de asemenea, instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, dar rezultate alegerilor au fost falsificate grosolan de comuniști.

În urma înscenării de la Tămădău Iuliu Maniu a fost arestat, pe 14 iulie 1947 și judecat pentru „înaltă trădare" în procesul început pe 29 octombrie 1947. Prin sentința din 11 noiembrie 1947, a fost condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis inițial la penitenciarul din Galați, apoi, în august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din "lotul Maniu", la Sighet.


Iuliu Maniu a murit pe 5 februarie 1953 la Sighet, la vârstă de 80 de ani, trupul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.