Treceți la conținutul principal

Viața aventuroasă a Amaliei, străbunica lui Carol I. Relația de amor a prințesei cu primul soț al viitoarei soții a lui Napoleon Bonaparte

Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg s-a născut pe 6 martie și a fost fiica prințului Philip Joseph de Salm-Kyrburg și a Mariei Theresa de Hornes.
Prințesa s-a născut la Paris, unde părinții ei, aristocrați germani, s-au mutat în jurul anului 1750. Amalie avea trei surori și un frate, toți mai mari, și a primit educația potrivit rangului ei, studiind mai întâi la mănăstirea Port Royal, apoi la cea de la Bellechasse.
În 1782, la cererea părinților ei, prințesa s-a căsătorit cu Anton Aloys, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. În primăvara anului 1783, tânăra era deja însărcinată și, anul următor, soții se mută la Sigmaringen, reședința soțului ei.
Dar noul oraș nu a fost deloc pe gustul ei astfel că, la zece săptămâni după nașterea fiului ei, Karl, prințesa s-a întors în orașul natal, Paris, părăsindu-și soțul,și a decis să rămână aici.
În timpul Revoluției franceze, unicul frate al Amaliei, Frederic al III-lea, și iubitul pe care prințesa și-l făcuse după ce își părăsise soțul, generalul Alexandre de Beauharnais, au fost ghilotinați, dar Amalie Zephyrine a reușit să supraviețuiască tulburărilor revoluției.
În 1797, ea a cumpărat în secret cimitirul Picpus în care fratele și iubitul ei fuseseră îngropați într-o groapă comună, cel care astăzi este cel mai mare cimitir privat din Paris. În ciuda pierderilor dragi pe care le-a suferit, prințesa a menținut relații bune cu multe figuri influente ale Revoluției franceze, cum au fost, de pildă, diplomatul Charles-Maurice de Talleyrand și Josephine de Beauharnais, soția văduvă a amantului ei, Alexandre, și viitoarea soție a lui Napoleon Bonaparte.
Câțiva ani mai târziu, Amalie Zephyrine a folosit cu succes contactele pe care și le făcuse la curtea lui Napoleon pentru a menține suveranitatea principatului său de Sigmaringen, mai ales după ce a devenit tutore al nepotului ei, Frederic al IV-lea de Salm-Kyrburg.
În contrapartidă, condiția lui Napoleon pentru a salva principatul de Sigmaringen a fost ca fiul Amaliei, Karl, să se căsătorească cu Antoinette Murat, nepoata lui Joachim Murat, care a fost rege al celor Două Sicilii din 1808 până în 1815 și era cumnatul lui Napoleon Bonaparte, fiind căsătorit cu sora mai mică a lui Napoleon, Caroline Bonaparte.

Pentru familia Hohenzollern-Sigmaringen alianța lui Karl cu Antoinette a fost o căsătorie greu de acceptat pentru că Antoinette era fiica unui cârciumar, însă mariajul a fost unul fericit. Din această căsătorie s-au născut patru copii, printre care și Karl Anton, tatăl viitorului rege Carol I al României.
După douăzeci de ani petrecuți la Paris, prințesa Amalie, care era în continuare căsătorită cu Anton Aloys, s-a întors, în 1822, la Hohenzollern-Sigmaringen, unde a locuit într-o anexă a fostei mănăstiri Inzigkofen și, apoi, într-o reședință numită Prinzenbau, pe care soțul ei o construise pentru ea lângă castel.
La finalul vieții, Amalie a devenit foarte iubită de oamenii din Sigmaringen pentru că dădea regulat pomeni celor săraci, ajuta școlile și a înființat chiar un institut de educare a tinerelor fete.
Prințesa Amalia, străbunica regelui Carol I al României, a murit pe 17 octombrie 1841, la vârsta de 81 de ani, înconjurată de familie.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Destinul Marchizei de Pompadour

Jeanne Antoinette Posson, devenită mai târzu marchiză de Pompadour, l-a întâlnit pe Ludovic al XV-lea în februarie 1745, la un bal mascat dat în onoarea căsătoriei Delfinului si a fost cea mai cunoscută amantă a regelui Frantei. Era o femeie extrem de frumoasă, conform gustului epocii, primise o ed ucație aleasă, era cultă, inteligentă și il iubea pe rege. Avea însă un defect major: nu avea niciun rang nobiliar. Regele, pentru a-i permite să să prezinte la Curte și pentru a deveni doamnă de onoare a reginei, i-a oferit titlul de marchiză. Ludovic a fost obligat să procedeze astfel, mai ales dupa ce s-au înmulțit cârcotelile la adresa tinerei Jeanne Antoinette căreia i se spunea poissonnades (un cuvânt asemănător cu "tocană de pește"). În ciuda criticilor persistente referitoare la condiția ei socială și intelectuală, madame de Pompadour a avut o mare influență asupra artelor în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. Trebuie spus că, la prima ei căsătorie, a primit ca dar de nu

Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.” În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizat la sp

Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Olimpia Georgeta, fetița răpită de tatăl său, așezământ creat și finanțat de familia Cantacuzino pentru alinarea suferințelor orfanilor

În 1897 a luat ființă Societatea de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina care avea să se îngrijească de înființarea un institut pentru creșterea copiilor  sărmani nou născuți. Fondat din inițiativă privată, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite, devenite mame, pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul de a-i înstrăina, singura condiție pusă acestora fiind să alăpteze și un nou născut orfan. Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pa vilioane. Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea uni