Treceți la conținutul principal

AVENTURILE NEFERICITE ALE PRINCIPESEI ELISABETA A ROMANIEI

Principesa Elisabeta avea o fire ciudata, capricioasa, se supara repede si tinea supararea, greu ii intrai in voie si, cel mai probabil, ii placea rolul pe care si-l alesese, cel de vesnic neinteleasa. Inca din adolescenta a dat semne de instabilitate emotionala, mama ei, Regina Maria o caracterizeaza cu sinceritate: "secretul stă în egoismul ei total și absolut, nu dăruiește niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenție. Trăiește numai pentru ea, și totuși se ascunde în ea un fond foarte bun. Trăiește ruptă de realitate și aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată și compătimită ca o neînțeleasă. Are la dispoziție tot ce și-ar putea dori și nicăieri nu se simte bine. [...] N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubește, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă nici un fel de bucurie și nouă foarte puțină, pentru că nu se manifestă niciodată.
S-a maritat tarziu, la 26 de ani, iar viata alaturi de George al II-lea al Greciei a fost scurta si nefericita. Nu ea l-a ales pe principele mostenitor al Greciei si presa vremii a vorbit, in soapta, de idila neprincipiala premergatorare casatoriei. Se pare ca l-a iubit foarte tare pe diplomatul britanic Frank Rattigan, un personaj influent in cercurile puterii de la Bucuresti in anii Primului Razboi Mondial. 



Despre relatia dintre Elisabeta si Rattingan s-a spus ca avansase prea mult, s-a vorbit chiar despre o sarcina nedorita si un avort. In orice caz, diplomatul britanic a demisionat si a parasit Romania in 1920, iar cateva luni mai tarziu, mai exact in februarie 1921, Elisabeta accepta mariajul cu George al Greciei. 

Cununia civila s-a oficiat la Bucuresti, in biblioteca Palatului Regal, iar ceremonia religioasa la Mitropolie. Cei doi au plecat in Grecia in scurt timp, iar la Atena a mai avut loc o ceremonie de casatorie. Trei ani a locuit Elisabeta, impreuna cu sotul ei, George, devenit, intre timp rege al Greciei, la Atena. In 1924 Grecia a devenit republica, iar cei doi suverani au venit la Bucuresti. Au urmat noua ani in care Elisabeta si George au avut rezidenta in Romania Mare, dar in 1933, regele in exil al Greciei a plecat la Londra unde si-a petrecut doi ani pregatindu-si diplomatic reintoarcerea pe tronul de la Atena. Regina Elisabeta nu l-a insotit, iar in 1935, cand George a redevenit rege al Greciei, ea a cerut divortul.
In tara, Elisabeta a avut mai multe aventuri, singura notabila fiind cu bancherul Alexandru Scavani (Alexandre Skavanis), care devenise si sfatuitorul sau financiar. Se pare ca el este cel care a avut ideea achizitionarii terenului pe care avea sa fie cladit actualul Palat Elisabeta si tot el a sfatuit-o sa cumpere domeniul de la Banloc. Ajunsa la maturitate, Elisabeta era complet independenta financiar, divortata, deci libera sa isi traiasca viata, si, cel putin pana in 1940, la momentul abdicarii lui Carol al II-lea, destul de influenta la curtea regala. In anii razboiului, principesa se refugiaza la Banloc, la castelul care astazi este in ruina.
In decembrie 1947, impreuna cu familia regala, principesa Elisabeta ia calea exilului. Mai intai in Elvetia, apoi, dupa o foarte scurta perioada in care locuieste la Sigmaringen, se muta in Franta, la Cannes, unde inchiriaza Villa Rose Alba.
Cel mai probabil intr-o calatorie la Paris, in 1950, il cunoaste pe Marc Favrat, un francez in varsta de 26 de ani. Favrat era pictor, era frumos si plin de viata, nu extrem de talentat, dar atat de fermecator. Elisabeta il place mult pe acest aventurier cu 30 de ani mai tanar decat ea, se indragosteste si relatia lor devine atat de apropiata incat se gandeste la o casatorie. Ii cere varului ei, Frederick, seful Casei de Hohenzollern, sa ii ofere iubitului francez un titlu, dar acesta ii raspunde ca e inacceptabil pentru un german sa ii ofere unui francez un rang nobiliar atat de curand dupa razboi. 


Pentru ca acest plan esueaza, Elisabeta decide sa il adopte pe Marc Favrat. Iar acest lucru se intampla in iunie 1956. Principesa, ajunsa la 62 de ani, scria: "Marc mi-a schimbat viata. Cand am fost bolnava si saraca, a venit sa ma ajute. Cea mai mare dorinta a mea este sa il adopt". Formalitatile sunt indeplinite si Marc devine fiul adoptiv al Elisabetei. Din pacate, dupa doar trei luni, principesa sufera un atac de cord si moare in Villa Rose Alba, Avenue d'Antibes, casa ei din Cannes. 

Asa cum si-a dorit, trupul ei a fost transferat in cripta familiei Hohenzollern-Sigmaringen si este inhumata in Biserica Hedinger. Despre fiul ei adoptiv, pictorul Marc Favrat nu se stiu astazi foarte multe lucruri. Connel Smith, jurnalist la CBC, publica fotografia alaturata, singura pe care am gasit-o. Se pare ca a murit sarac, in martie 2000, la Paris. Numele lui apare in Dictionarul Pictorilor din Montmartre si mai stim ca se recomanda Marc Favrat de Hohenzollern.











Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Destinul Marchizei de Pompadour

Jeanne Antoinette Posson, devenită mai târzu marchiză de Pompadour, l-a întâlnit pe Ludovic al XV-lea în februarie 1745, la un bal mascat dat în onoarea căsătoriei Delfinului si a fost cea mai cunoscută amantă a regelui Frantei. Era o femeie extrem de frumoasă, conform gustului epocii, primise o ed ucație aleasă, era cultă, inteligentă și il iubea pe rege. Avea însă un defect major: nu avea niciun rang nobiliar. Regele, pentru a-i permite să să prezinte la Curte și pentru a deveni doamnă de onoare a reginei, i-a oferit titlul de marchiză. Ludovic a fost obligat să procedeze astfel, mai ales dupa ce s-au înmulțit cârcotelile la adresa tinerei Jeanne Antoinette căreia i se spunea poissonnades (un cuvânt asemănător cu "tocană de pește"). În ciuda criticilor persistente referitoare la condiția ei socială și intelectuală, madame de Pompadour a avut o mare influență asupra artelor în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. Trebuie spus că, la prima ei căsătorie, a primit ca dar de nu

Călugărița-sublocotenent Marina Hociotă, în slujba țării în timpul celor două războaie mondiale

Marina Hociotă s-a născut pe 19 august 1896 într-o familie de ciobani din Săliște, lângă Sibiu. Tatăl ei a murit de gută înainte ca fetița să împlinească 12 ani, iar această pierdere a făcut-o pe Marina să-și părăsească satul natal la vârsta de 14 ani și să traverseze munții Carpați la Mănăstirea Văratec, în România. S-a adăpostit aici și a devenit călugăriță la 18 ani, luându-și numele monahal Mina, sub îndrumarea mătușii ei, Maica Melania Cruțiu. În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, în timpul celor doi ani de neutralitate a României, Crucea Roșie a organizat cursuri speciale de asistență medicala în mai multe centre din țară, inclusiv la Mănăstirea Văratec. Tânăra călugăriță s-a oferit voluntar: „Vă puteți închipui ce bucurie am simțit când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri, care s-au angajat în luptă pentru a ne elibera de sub jugul străin, unguresc.” În mai 1916, Ministerul de Război a pregătit mobilizarea generală, iar Maica Mina a fost repartizat la sp

Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Olimpia Georgeta, fetița răpită de tatăl său, așezământ creat și finanțat de familia Cantacuzino pentru alinarea suferințelor orfanilor

În 1897 a luat ființă Societatea de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina care avea să se îngrijească de înființarea un institut pentru creșterea copiilor  sărmani nou născuți. Fondat din inițiativă privată, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite, devenite mame, pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul de a-i înstrăina, singura condiție pusă acestora fiind să alăpteze și un nou născut orfan. Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pa vilioane. Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea uni