EXILUL REGINEI ELISABETA. DE CE A LIPSIT DE LA NUNTA PRINCIPESEI MARIA CU PRINCIPELE FERDINAND

Înainte de a pleca la Sigmaringen, pentru nunta cu Principele Ferdinand, Principesa Maria avea de făcut un pelerinaj. Era vorba de o vizită la Neu Wied, pentru a o întâlni pe Carmen Sylva, regina României, care era atunci bolnavă și nu putea fi de față la cununie.

ÎNCURCĂTURI SENTIMENTALE

Trebuie spus că se iscaseră niște turburări majore la Curtea României, iar regina Elisabeta jucase un rol de seamă în drama petrecută.

Ferdinand, ales moștenitor al tronului României, se apropiase prea mult de visătoarea sa mătuşă şi de anturajul acesteia, format dintr-o mulţime de tinere de rang nobil. Printre ele se afla şi Elena Văcăresco, cea mai iubită de Regină dintre fetele din suita sa.

Carmen Sylva știa că regele Carol niciodată n-ar fi îngăduit, pentru nepotul lui, o căsătorie în afară castei sale, deşi Elena era o ființă deosebită, în toate privințele, iar inteligenţa ei era mult mai presus de a obișnuitelor prințese regale.

În centrul tabloului închipuit de blânda Regină Elisabeta răsărea „Der Onkel”, Regele Carol. Cu tot optimismul Reginei referitor la relaţia dintre Elena Văcăresco, protejata sa, şi Principele Ferdinand, s-a dezlănțuit catastrofa. Când tânărul Ferdinand i-a împărtăşit regelui hotărârea de a se căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, Carol a explodat.

REGINA ELISABETA E TRIMISĂ ÎN EXIL

Prima vinovată a fost găsită: Regina Elisabeta! Regele a găsit de cuviință să o lase să plece la mama ei, la Neu Wied. În plus, regina era atât de supărată, încât s-a îmbolnăvit și, timp de doi ani, a fost nevoită să stea în pat sau să fie purtată într-un scaun cu rotile.

Ferdinand a fost trimis să călătorească, a vizitat Olanda, Belgia, la Sigmaringen, Potsdam, Berlin, Cassel.
Dar să revenim la pelerinajul Principesei Maria la Segenhaus, lângă Neu Wied, la locuința principesei-mame de Wied, unde Regina Elisabeta a petrecut doi ani de surghiun.

PRINCIPESA MARIA ÎŞI CUNOAŞTE REGINA

Tânăra Maria a făcut această vizită însoţită fiind de Ducky (Victoria Melita, sora ei cea mică) şi de mama lor, Maria, Ducesă de Edinburgh și Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha. Fetelor li se spusese că Regina Elisabeta era bolnavă de ceva timp și că nu putea veni la nuntă la Sigmaringen. Când au ajuns la New Wied, au fost întâmpinate de bătrâna mamă a Reginei Elisabeta, o doamnă ciudată, cu rochie neagră și cu un văl alb pe cap.

Maria povesteşte ce impresie i-a lăsat Prințesa Marie de Nassau: “ era o femeie ce oftează mereu, o mamă îngrijorată de sănătatea fiicei ei bolnave și o gazdă plăcută, ale cărei convorbiri erau însuflețite și pitorești. Bătrâna mamă se găsea în fața a mari greutăți; ne mărturisi că, de mai multe luni, Elisabeta nu mai putea umbla, sau își închipuia că nu mai putea. Nu vroia nici să stea în picioare, nici să facă un pas. Sta toată ziua în pat și picta, picta, fără a se odihni. Uneori era plimbată, într’un jeț cu roate.”

O ÎNTÂLNIRE CIUDATĂ

Principesa Maria a fost primită de Regina Elisabeta în dormitorul ei, aflat într-o anexă a vechii case, clădită chiar după dorinţa ei. Camera era ciudată. În ea se afla un pat mare și scund, luminat de sus printr-o fereastră în tavan. Pe pat stătea culcată, rezemată de multe perne, foarte albe și foarte moi, Regina. A strâns-o în brațe pe tânăra principesă, a mângâiat-o pe păr şi acceptat, ceva mai târziu, să participe la dejunul pregătit în cinstea musafirelor sale.

Regina Maria povesteşte în memoriile sale: “Înveştmântată toată într’un cașmir alb, mlădios, și uitând-se la noi din înălțimea scaunului cu roate pe care fusese adusă la masă, era în adevăr o arătare fermecătoare. Parcă ar fi fost o înaltă preoteasă din legende, propovăduind niște credințe stranii, prea amețitoare pentru mintea oamenilor neluminați, iar casa aceasta tăcută, îngropată în zăpadă și ascunsă în pădure, era un cadru potrivit pentru aceea care se retrăsese un răstimp în singurătate, ca să uite nedreptatea unei lumi prea josnice pentru a înțelege firea ei neasemănat de aleasă. Și se părea că totul ar fi fost orânduit înadins, pentru a pune în valoare anume ființa ei, punctul central al tabloului. “