Leagănul Sfânta Ecaterina, ultima casă a prințesei Ecaterina Olimpia Georgeta, fetița răpită de tatăl său, așezământ creat și finanțat de familia Cantacuzino pentru alinarea suferințelor orfanilor
În 1897 a luat ființă Societatea de asistenţă socială Leagănul Sf. Ecaterina care avea să se îngrijească de înființarea un institut pentru creșterea copiilor sărmani nou născuți. Fondat din inițiativă privată, Leagănul Sfânta Ecaterina primea în creștere copiii părinților sărmani, copiii rămași fără mamă, dar și tinerele necăsătorite, devenite mame, pentru a-și crește aici copiii și a evita astfel riscul de a-i înstrăina, singura condiție pusă acestora fiind să alăpteze și un nou născut orfan.
Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pavilioane.
Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea unicei sale fiice din prima căsătorie cu Radu Kretzulescu. Ecaterina Olimpia Georgeta fusese răpită la vârsta de 3 ani și dusă în străinătate de tatăl ei.
Irina s-a recăsătorit cu Niculae Ghica, fiul lui Ion Ghica, cu care a avut patru copii, dar la nasterea celui de-al patrulea fiu, Matei, tânăra a murit de embolie, la doar 36 ani.
După ce a aflat vestea morții Irinei Ghica, Radu Kretzulescu, primul său soț, a scris familiei: “Nu mai am de ce să mă răzbun. Puteți să vă duceți să vă căutați nepoata în Anglia, sub numele...”
Prințesa a fost găsită însă din întâmplare doi ani mai târziu, în 1908 într-o mănăstire din Franța de o mătușă care a readus-o în România, unde instanța a pus-o în custodia familiei Cantacuzino. A fost crescută de Ecaterina, bunica maternă, și de bunicul matern, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, fost prim-ministru al României.
Mica prințesă a fost educată în Anglia, Franța, România și Belgia și vorbea cinci limbi. În 1914, chiar înainte de începerea Primului Război Mondial, s-a căsătorit cu prințul Constantin Caradja.
După ce trupele germane au intrat în România în 1916, Ecaterina a plecat din București cu cele două fiice ale sale, Irène Mathilde Catherine, care avea un an, și Marie Constance Lucie, care avea doar zece zile. Refugiată în Moldova, Ecaterina a început să lucreze ca voluntar într-un spital pentru pacienți cu tifos exantematic, contractând ea însăși boala.După armistițiu, prințesa Caradja s-a întors la București și s-a dedicat activităților caritabile, în special la Leagănul Sfânta Ecaterina, care adăpostea la acel moment peste 3.000 de copii.
În 1920, ea a născut o a treia fiică, pe Alexandra. Cea de-a doua fiică va muri la Viena în 1933, iar fiica ei cea mai mare și soțul acesteia, Constantin Emandi, aveau să fie uciși în cutremurul din 10 noiembrie 1940.
Prințesa Ecaterina a devenit cunoscută mai ales ca urmare a opoziției sale față de alianța României cu Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Când câmpurile petroliere de la Ploiești au fost bombardate de Aliați în august 1943, ea a preluat personal în grijă echipajelor supraviețuitoare, a supravegheat îngrijirea răniților în spitale și a sprijinit evadarea lor în Italia.
În timpul bombardamentelor aliate din primăvara și vara anului 1944, mai multe avioane americane au aterizat forțat pe moșia ei din Nedelea,
Se estimează că prințesa a salvat câteva sute de piloţi care s-au paraşutat de urgenţă în urma loviturilor suferite în zbor, iar faptele sale i-au adus supranumele „Îngerul din Ploieşti” printre aviatorii americani. Doi dintre tinerii piloţi cărora le-a salvat viaţa şi pe care i-a ajutat să scape au fost Richard W. Britt şi William J. Fili, care au povestit cât de mult îi datorează prințesei.
După instaurarea regimului comunist în România, orfelinatele și fundația ei au fost naționalizate. Singura ei fiică care mai era în viață, Alexandra, plecată la Paris în 1948, a ajutat-o pe prințesă să scape din lagărul comunist la începutul anului 1952, cu sprijinul serviciilor secrete franceze.
Ecaterina a plecat țara pe un vas petrolier care naviga pe Dunăre și a ajuns după 8 săptămâni la Viena.
În decembrie 1955, prințesa Caradja a primit viză pentru Statele Unite și a plecat în America, unde a locuit mai bine de 35 de ani în comitatul Hill din statul Texas, continuându-și munca de caritate.
După Revoluția din 1989, Ecaterina Caradja s-a întors acasă, alegându-și reședința în vechiul ei orfelinat. A murit la vârsta de 100 de ani, pe 26 mai 1993, și a fost înmormântată în cavoul familiei, în București.
Din comitetul fondator făceau parte Ecaterina Cantacuzino, care era președinta societății, Teodora Văcărescu, Irina Cantacuzino și doctorul Toma Ionescu. Medicul așezământului era Mihail Mirinescu, iar primăria Capitalei a donat terenul de lângă Arcul de Triumf 20.000 de metri pătrați pe care s-au clădit, în timp, șapte pavilioane.
Societatea a fost înființată din inițiativa Irinei, care a încercat, prin ajutorul pe care îl dădea copiilor orfani, să-și aline suferința provocată de pierderea unicei sale fiice din prima căsătorie cu Radu Kretzulescu. Ecaterina Olimpia Georgeta fusese răpită la vârsta de 3 ani și dusă în străinătate de tatăl ei.
Irina s-a recăsătorit cu Niculae Ghica, fiul lui Ion Ghica, cu care a avut patru copii, dar la nasterea celui de-al patrulea fiu, Matei, tânăra a murit de embolie, la doar 36 ani.
După ce a aflat vestea morții Irinei Ghica, Radu Kretzulescu, primul său soț, a scris familiei: “Nu mai am de ce să mă răzbun. Puteți să vă duceți să vă căutați nepoata în Anglia, sub numele...”
Prințesa a fost găsită însă din întâmplare doi ani mai târziu, în 1908 într-o mănăstire din Franța de o mătușă care a readus-o în România, unde instanța a pus-o în custodia familiei Cantacuzino. A fost crescută de Ecaterina, bunica maternă, și de bunicul matern, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, fost prim-ministru al României.
Mica prințesă a fost educată în Anglia, Franța, România și Belgia și vorbea cinci limbi. În 1914, chiar înainte de începerea Primului Război Mondial, s-a căsătorit cu prințul Constantin Caradja.
După ce trupele germane au intrat în România în 1916, Ecaterina a plecat din București cu cele două fiice ale sale, Irène Mathilde Catherine, care avea un an, și Marie Constance Lucie, care avea doar zece zile. Refugiată în Moldova, Ecaterina a început să lucreze ca voluntar într-un spital pentru pacienți cu tifos exantematic, contractând ea însăși boala.După armistițiu, prințesa Caradja s-a întors la București și s-a dedicat activităților caritabile, în special la Leagănul Sfânta Ecaterina, care adăpostea la acel moment peste 3.000 de copii.
În 1920, ea a născut o a treia fiică, pe Alexandra. Cea de-a doua fiică va muri la Viena în 1933, iar fiica ei cea mai mare și soțul acesteia, Constantin Emandi, aveau să fie uciși în cutremurul din 10 noiembrie 1940.
Prințesa Ecaterina a devenit cunoscută mai ales ca urmare a opoziției sale față de alianța României cu Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Când câmpurile petroliere de la Ploiești au fost bombardate de Aliați în august 1943, ea a preluat personal în grijă echipajelor supraviețuitoare, a supravegheat îngrijirea răniților în spitale și a sprijinit evadarea lor în Italia.
În timpul bombardamentelor aliate din primăvara și vara anului 1944, mai multe avioane americane au aterizat forțat pe moșia ei din Nedelea,
Se estimează că prințesa a salvat câteva sute de piloţi care s-au paraşutat de urgenţă în urma loviturilor suferite în zbor, iar faptele sale i-au adus supranumele „Îngerul din Ploieşti” printre aviatorii americani. Doi dintre tinerii piloţi cărora le-a salvat viaţa şi pe care i-a ajutat să scape au fost Richard W. Britt şi William J. Fili, care au povestit cât de mult îi datorează prințesei.
După instaurarea regimului comunist în România, orfelinatele și fundația ei au fost naționalizate. Singura ei fiică care mai era în viață, Alexandra, plecată la Paris în 1948, a ajutat-o pe prințesă să scape din lagărul comunist la începutul anului 1952, cu sprijinul serviciilor secrete franceze.
Ecaterina a plecat țara pe un vas petrolier care naviga pe Dunăre și a ajuns după 8 săptămâni la Viena.
În decembrie 1955, prințesa Caradja a primit viză pentru Statele Unite și a plecat în America, unde a locuit mai bine de 35 de ani în comitatul Hill din statul Texas, continuându-și munca de caritate.
După Revoluția din 1989, Ecaterina Caradja s-a întors acasă, alegându-și reședința în vechiul ei orfelinat. A murit la vârsta de 100 de ani, pe 26 mai 1993, și a fost înmormântată în cavoul familiei, în București.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Daca v-a placut articolul si imaginile sau aveti comentarii si completari, va rog sa imi scrieti