Moartea Regelui Ferdinand Intregitorul de tara. O natiune in doliu

Regele Ferdinand I Intregitorul a murit pe 20 iulie 1927, în toiul nopții, în camera sa de la Castelul Pelișor. În certificatul de deces este inregistrata ora 2:15. În ultimele zile, intreaga sa familie a fost alături de el.
Regina Maria a povestit ultimele clipe ale regelui: 
„A venit Mamulea, i-a luat pulsul, i-a făcut o injecție, spunând că aceasta îl va liniști. A părut ușurat că i se face o injecție și a repetat cuvintele doctorului: cela calmera. Părea să se mai calmeze, astfel încât infirmiera mi-a spus să mă duc să mă întind puțin, câtă vreme el este liniștit. Însă aproape imediat după aceea [ea] a venit la mine, spunând că este agitat, speriat și că întorcea capul încoace și o cerea pe Regina. Am alergat înapoi la el. Se lupta încă să respire, dar eu și infirmiera îl mai văzuserăm deseori în acest fel și, cu toate că era vizibil mai neliniștit ca de obicei, n-am crezut că sfârșitul este atât de aproape și nici nu ne-am gândit să chemăm pe cineva. Mai trecuserăm prin multe asemenea clipe împreună, încercând să-l liniștim într-un fel sau altul. Sunt atât de obosit, a spus el. Nu pot spune exact ce oră era. Deschiseserăm o fereastră în baie, sperând că aerul proaspăt al nopții l-ar putea ajuta. Ploua încontinuu, cu un fel de disperare, ceea ce se adăuga în mod straniu la angoasa mea. Soră, mâinile lui par atât de reci, am spus... și ea le-a acoperit cu prosoape calde. A început să respire mai greu. Am simțit că îmi dau lacrimile, era atât de chinuitor că nu-l puteam ajuta în niciun fel... În cele din urmă l-am luat în brațe, stând în picioare lângă patul său, cu capul lui pe umărul meu, ca să-l pot ajuta. În acel moment a venit doctorul, chemat de infirmieră. S-a uitat cu o privire ciudată la pacient și apoi privirile ni s-au întâlnit. I-a făcut repede o injecție, i-a luat pulsul și apoi, cu durere în voce, a spus: Ça va très mal, Votre Majesté. I-am șoptit disperată infirmierei: Cheamă copiii... și Denize să aducă preotul. Ea a fugit din cameră ca o nebună, în timp ce eu am rămas cu sărmanul meu iubit în brațe, aplecându-mă asupra lui, sărutându-i fruntea, dar înțelegând, mai mult sau mai puțin, ca într-un vis, un vis îngrozitor, ce se întâmpla... Câteva horcăieli, care erau mai mult ca niște oftaturi profunde, și, cu ochii închiși, și-a dat ultima suflare... Îi simțeam capul pe umăr, mâinile lui deja reci au devenit fără vlagă, fața mică de tot... se sfârșise – nu mai era obosit, ci se odihnea...”.